Monument pentru Înaltrăposata Excelenţă,
baroneasa Sophie von Brukenthal, născută von Klocknern,
guvernatoare a Transilvaniei,
pe când în anul 1782, 15 mai, de ziua ei de nume
a murit brusc de apoplexie

Sibiu
Tipărit la Martin Hochmeister, tipograf şi legător de carte chezaro-crăiesc privilegiat

Ah! Nu mai bate această inimă moale, care a bătut cu atâta voinţă pentru fiecare fiinţă seamănă. Acest corp în care s-au hrănit doar sentimente calde este rece. Nu la fel de trist îşi împreunează mâinile poporul ţării, când într-o zi de vară s-a adunat dintr-o dată o oaste nori cenuşii, generând o ploaie cu piatră şi în puţine minute toate nădejdile sale, toate câmpurile sale, pe care le-a îngrijit cu milioane de stropi de sudoare sunt pustiite; când fiecare care a aflat de nebănuita moarte a distinsei doamne oftează. De trei ori trebuie să acopere minereul pieptul care nu se umflă de această durere şi care nu se revarsă în lacrimi mişcătoare.

Totul cinsteşte în ea o desăvârşită prietenă a religiei, o zeloasă preoteasă a virtuţii şi o ocrotitoare a moravurilor şi a concordiei; dar fiecare care se apropia de ea, ştia s-o felicite cu deosebire. Când o profundă cugetare şi trudnice griji pentru binele patriei aduceau întunecare pe chipurile celor dintâi, ea le readucea veselia. Către micuţii sfioşi se apleca bogată în dragoste şi le dădea curaj. Ea cunoştea meritul şi îl preţuia în orice om, fără excepţie. Pe cât îi erau de urâte viciile, nu îi dispreţuia totuşi pe cei slabi, ci îi tolera şi îi îmbunătăşea astfel în cel mai nobil chip. Viaţa ei a fost mereu un exemplu vrednic de a fi imitat, dar nici buzele ei nu au respins un sfat sigur pentru nici unul care i-l cerea.

În ea se unea demnitatea înaltelor case Schirmer şi Klockner şi prin ea amintirea ambelor a devenit încă mai vestită. O rară inteligenţă, mărime a sufletului şi blândeţe, care niciodată nu au părăsit-o i-au adus respectul general şi al însăşi Theresiei celei Mari; pe demnul ei soţ şi pe prieteni i-a iubit cu multă delicateţe, sentimentele ei erau aceleaşi pentru ceilalţi ai ei; şi printr-o neobosită grijă şi ordine în cele gospodăreşti a obţinut reverenţa şi dragostea supuşilor ei.

Şi totuşi a trebuit – să curgă netulburate lacrimile voastre! Cu toate aceste distinse însuşiri pe care le-a dovedit mereu la fel la orice vârstă, pe fiecare treaptă a norocului şi în fiecare loc în care a dus-o datoria conjugală, a plecat brusc dintr-o adunare care o cinstea, din braţele soţului celui adânc simţitor şi ale prietenilor ei, de la toţi cei care de bună voie şi cu plăcere îi aparţineau, fără ca mulţi care dacă viaţa lor ar fi fost pusă în cumpănă cu a ei şi-ar fi dat-o să-i poată prelungi preţioasa viaţă chiar şi numai cu o zi sau cu puţine ore.

Părea (după obişnuita gândire a oamenilor) că urările care tocmai la această zi sărbătorească a numelui ei au fost cu respectuos zel înălţate în rugăciune pentru binele ei nici nu s-ar fi urcat la cer. Boala unei singure ore – O, amintire preaplină de jale! a despărţit sufletul cel mai nobil de trupul său. Totul se cutremură, încremeni fără vorbă şi coborî spre pământ ochii umezi, apăsaţi de adâncă durere.

Cu toate acestea, hotărârile lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât îşi închipuie mărginitul nostru intelect. Dumnezeu a condus-o pe o cale neobişnuită şi a făcut-o atât de mare, cum a fost. Pentru neschimbata ei pietate ea a meritat însă încă o răsplată pe această lume; şi Dumnezeu i-a încununat viaţa cu o moarte minunată, blândă. Cât de vrednică de atenţia multor veacuri!

Dacă la ţelul zilelor sale ar fi păşit pe obişnuita scenă de jale a vieţii omeneşti şi ar fi aşteptat îndelung moartea pe patul de suferinţă, pentru aceia care o iubeau ar fi fost chiar o îmbărbătare să vegheze cu recunoştinţă la patul ei un şir de nopţi, spre a veni cu o grijă neîntreruptă în ajutorul slăbiciunii sale; dar înaltrăposata trebuia doar să facă bine, nu să primească faceri de bine.

De câte ori nu se doreşte moartea unui bolnav suferind, dacă nu se arată vreo ameliorare. Şi dacă se întâmplă aceasta, răposatul este uitat, căci se crede că i s-a dăruit cea mai mare fericire. Distinsa pe care o plâng să fie de neuitat şi fiecăruia care doar a cunoscut-o, să-i fie dor de ea.

Dumnezeu făcu astfel un semn celei mai sărbătoreşti dintre zilele ei şi îi porunci să apară în tinereasca măreţie a primăverii. În strălucită sărbătoare se grăbiră cei mai nobili ai ţării şi ai capitalei spre ea, se rugară sfinte urări şi fură bogat binecuvântaţi. Ah! Dumnezeu auzi urările; le îndeplini însă după nesfârşita sa înţelepciune!

Întăritoare gânduri: ea nu s-a împotrivit cu vaiete morţii sale; chiar înainte-i decurgea o minunată sărbătorire, rânduită întru cinstirea ei.

Importanta despărţire a sufletului de iubita sa casă nu a fost o spaimă pentru ea; a fost o scurtă, blândă aţipire. Plină de viaţă mai glumi încă la ultima masă sărbătorească. Amurgul acestei zile şi al preţioasei sale vieţi o găsi prinsă încă în blânde convorbiri; atunci clădirea cea pământească se prăbuşi şi aproape într-aceeaşi clipă ea încetă de a mai fi pământeană. Ea este fericită, doar noi suntem vrednici de plâns, căci am pierdut-o pentru totdeauna. A-i deplânge pierderea doar cu lacrimi şi cuvinte este însă prea puţin; a-i ridica un indestructibil monument în inimile noastre şi intenţia: după chipul ei, după dorinţa ei să trăim cuvios şi virtuos să o săpăm în el, aceasta este singura jelanie la trupul ei fără viaţă.

Cântări bisericeşti la înmormântarea
Excelenţei Sale Înalt şi Binenăscutei Doamne,
Doamna Catharina Sophia născută Nobilă von Klocknern căsătorită Baroană von Brukenthal etc. etc.

Cântate pe 17 mai 1782

Tipărit cu scrierile lui Barth

Pe melodia Wer nur den lieben Gott läst walten
Se grăbeşte cea de pe urmă dintre zile pe care o trăieşti, omule, aici. Cumpără-ţi timpul şi în loc să plângi că e prea scurtă, foloseşte-o cu credinţă. Percepe cu recunoscător curaj ceasul apropiat; el stă.
Înşelat de vane mărunţişuri îţi pierzi scopul vieţii, îţi amâni mântuirea pentru vremuri îndepărtate şi-arunci aşa de sigur anii deoparte. Eşti tu, preaîndrăzneţe muritor, stăpân al clipei viitoare?

Pentru ca într-o zi să ai veşniciile, lasă-ţi din timpul vieţii să-l foloseşti ca timp de-însămânţare şi fă ce Dumnezeu îţi porunceşte; El îi cheamă prieteneşte pe oameni: vezi, una e necesară! Ce întârziere?
De aceea grăbeşte-te, salvează-ţi sufletul şi nu te gândi: pe altădată! Fii treaz, roagă-te şi numără micul număr al zilelor oamenilor. Chiar de sfârşitul tău ar fi statornicit departe, fii cuvios şi întoarce-te spre Domnul!
Cu fiecare dimineaţă nou dăruită trezeşte-te pentru acestă datorie. Spune: Ţie, Doamne, nimic nu-Ţi este ascuns; eu stau în faţa Ta şi vreau să mă bucur de graţia Ta, să îmi consacru cu plăcere virtuţii viaţa.

Luminează şi întăreşte-mi sufletul, căci fără Tine nimic nu pot. Din milă-mi dăruieşti şi-această zi să-mi pot alege mântuirea. Ce nu preţuieşte o oră, pe care îndurarea Ta mi-o îngăduie?
Chiar mie! Dacă eu din toate puterile mă străduiesc într-acolo după o adevărată înţelepciune, petrecându-mi zilele de pelerinaj în lucruri plăcute lui Dumnezeu şi pot spune cândva cu credinţă: mă primeşti, Doamne, spre cinstire!
Atunci, la sfârşitul meu, îmi auzi implorarea fără de glas, Cunoscătorule de Inimi! În credincioasele Tale mâini de tată îmi trimit sufletul, o, Doamne! Spre Tine el se arcuieşte peste mormânt şi lume, atunci când casa i se prăbuşeşte.

Tu Doamne şi Părinte al zilelor mele! Tu ştii că eu, slabul Tău copil, port germenele morţii în membrele care sunt pământene şi fragile. De aceea îngăduie ca în orice vreme să fiu pregătit de moarte.
Că Tu aici primei mele vieţi i-ai hotărât un ţel ascuns mie şi că viaţa care mi-a fost dată poate lua sfârşit chiar în curând: aceasta îmi insuflă înţelepciunea de a mă gândi mereu la mântuirea mea.
Aici am de învăţat toată viaţa să îmi trag inima de la păcate, să mă îndepărtez de plăcerea lumească şi să mă străduiesc pentru cer; O, fă-Mă vrednic de aceasta, înainte ca moartea să mă ia din lume.

Nu pe pământ, nu, doar acolo sus, la Tine, Dumnezeule, parte a sufletului meu, mi s-a păstrat ce este mai bun; acolo este mântuire desăvârşită. Acolo unde este comoara mea, acolo să-mi fie inima! Doamne, trimite-o Însuţi către cer.
Pentru a vesteji aici toate păcatele, pentru a trăi întru dreptate, pentru a moşteni cândva fericirea cerească, lasă-mi în acest scop firea de muritor să-mi fie mereu în faţa ochilor, încât chiar moartea mă va bucura.
De vrei să mă laşi să trăiesc ai mult, lasă să-mi fie spre mântuire! Şi de-ar fi să pălesc chiar azi, atunci ascultă, Părinte, implorarea mea! Fii, dacă inima mi se rupe în moarte, alinarea şi încrederea mea.

Ţie vreau să mă predau cu totul, Ţie, a cărui proprietate sunt; Eşti tu, Mântuitorul meu, doar viaţa mea, atunci chiar moartea îmi este câştig. Trăiesc întru Tine, mor întru Tine; fii alinarea mea, aşa îmi ajunge.