Din perioada persecutării creștinilor de către autoritățile romane (sec. I–IV) datează cele mai vechi și cele mai numeroase relatări despre sfinții martiri. În colecția Muzeului Național Brukenthal, imagini ale martirilor se găsesc atât în pictura de altar, cât și în lucrări de mici dimensiuni, destinate de cele mai multe ori devoțiunii personale.
Cei 10.000 martiri de pe muntele Ararat (Fig. 10), uciși prin răstignire, sunt menționați în Martirologul Roman la 22 iunie, temeiul acestei sărbători fiind o legendă cu multe inadvertențe istorice și detalii neverosimile (posibil sărbătoarea menționată în Sinaxarul Ortodox Grecesc la 1 iunie, care se referă însă la martirii uciși în Antiohia, nu în sec. II ci în mai târziu, în vremea lui Traianus Decius, 249–251). Reprezentările legendei au fost însă foarte populare în arta renascentistă, precum în unul dintre panourile altarului de la Proștea Mare. Compoziția poate fi interpretată și în sensul unei devotio moderna, referindu-se de fapt la evenimente istorice verificabile, cu mare impact asupra comunităților rurale săsești din bazinul Târnavelor: cetatea din fundal a fost identificată cu Mediașul, în unele interpretări, iar martirii uciși prin înfigere în crengile anume ascuțite ale arborilor pot fi puși în legătură cu execuția prin tragere în țeapă, aplicată în mod obișnuit dușmanilor săi de către voievodul Vlad III Țepeș al Valahiei, care în perioada 1456–1460 a atacat mai multe regiuni din sudul Transilvaniei, locuite de sași.
Sf. Sebastian, Sf. Irina din Roma și Sf. Agata din Sicilia (Fig. 11 și 12)
Sf. Sebastian (cca. 255 – cca. 288) a fost un ofițer al gărzii pretoriene a împăratului Diocletianus, acuzat de trădare pentru eliberarea din închisoare a unor creștini; săgetat de arcașii din Mauretania, a fost însă vindecat de Sf. Irina din Roma; reproșându-i împăratului cruzimea față de creștini, a fost în final ucis prin bătaie cu măciuca. Cultul său exista deja la mijlocul sec. IV, fiind atestat de către Sf. Ambrosius (cca. 339–397), arhiepiscop de Mediolanum.
Martiriul Sf. Sebastian este reprezentat pe aripa dreaptă a altarului de la Proștea Mare; în abordare devotio moderna, compoziția face referire explicită la campania otomană din 1438, condusă de sultanul Murad II (1421–1444; 1446–1451) și la arcașii tătari, care au sprijinit unele campanii otomane împotriva Ungariei și, mai târziu, a principatului Transilvaniei. În registrul superior stânga este reprezentat voievodului Vlad III Țepeș al Valahiei, cu căciulă verde și guler roșu, ca sfetnic al sultanului, deși la campanie a participat Vlad II Dracul, tatăl său. Explicația acestei substituiri de personaje istorice o constituie, fără îndoială, necunoașterea fizionomiei lui Vlad II Dracul de către artistul care, însă, era bine familiarizat cu fizionomia lui Vlad III Țepeș din ilustrațiile cărților cu relatările germane despre cruzimea acestuia, larg răspândite în epocă.
Tema este reluată într-o pastișă după Tiziano (altarul bisericii Santi Nazaro e Celso din Brescia) – potrivit lui Marcin Kaleciński, datorată probabil unui pictor din gruparea Bentvueghels (cunoscută și drept Schildersbent) – potrivit lui A. Sonoc, având în vedere vestimentația personajelor, asemănătoare cu cea din scenele de gen flamande în prima jumătate a sec. XVII. De asemenea, într-o compoziție oarecum de-contextualizată, atribuită atelierului lui Guido Reni, în redare bust, cu o singură săgeată pătrunsă în partea stângă a toracelui, fizionomia amintind de aceea a lui Antinous, iubitul împăratului Hadrian, potrivit lui A. Sonoc.
Tot o producție a atelierului lui Guido Reni (1575–1642), Moartea de martir a Sf. Sebastian îl redă pe sfânt ca un muribund, livid, seminud, rănit de trei săgeți scoase de Sf. Irina din Roma († 288), asistată (anistoric) de Sf. Agata din Sicilia (cca. 231–251). Potrivit tradiției, Sf. Irina din Roma a fost soția Sf. Castulus, martir, iar Sf. Agata din Sicilia a fost una dintre cele mai venerate fecioare martire din vremea împăratului Traianus Decius; condamnată la ardere pe rug, execuția ei a fost întreruptă de un cutremur, murind în închisoare; a fost patroana brutarilor, martirilor și a victimelor violurilor, ocrotitoarea împotriva incendiilor, seismelor și erupțiilor vulcanice, ușor de recunoscut după atributul căldărușei din aramă.
Este posibil ca cele două sfinte să fie reprezentate și în lucrarea Sf. Sebastian, de Francesco Maffei (1605–1660), a cărei compoziție este neterminată, fapt ce poate justifica lipsa atributelor, cromatica veșmintelor fiind însă similară. Astfel, cele două tablouri din colecția Muzeului Național Brukenthal par a atesta o asociere a cultului Sf. Agata din Sicilia la cultul lui Sf. Sebastian, cel puțin în prima jumătate a sec. XVII.
Sf. Ecaterina din Alexandria (cca. 287 – cca. 305) a fost o tânără învățată, fiica unui guvernator al Alexandriei (neatestat de izvoarele epigrafice), convertită la creștinism la vârsta de 14 ani, în urma unei viziuni cu Sf. Fecioară Maria și Pruncul Isus. L-a ofensat pe împăratul Maxentius prin refuzul de a se căsători cu el și prin opțiunea de a-și păstra fecioria, înfrângând argumentele anticreștine într-o dispută cu filosofii curții imperiale. A fost condamnată la moarte prin tragere pe roată însă, ca urmare a distrugerii roții, a fost decapitată cu sabia. Istoricitatea sa este îndoielnică, viața ei fiind îmbogățită cu elemente preluate din biografia unei învățate din Alexandria, Hypathia, ucisă de creștini. De aceea, deși Biserica Catolică a considerat-o inițial (însă nu mai devreme de sec. IX) drept una dintre cele 14 sfinte ajutătoare, după 1969 celebrarea sa a fost îndepărtată din calendar, devenind opțională. Are ca atribute coroana, vălul și instrumentarul de execuție (roata și sabia).
În colecțiile Muzeului Național Brukenthal, cele mai timpurii reprezentări ale Sf. Ecaterina din Alexandria (Fig. 13 și 14) pot fi observate pe fețele posterioare ale panourilor aripilor altarului de la Boian (1470–1480), respectiv ale altarului de la Proștea Mare (1480-1510). Atributele coroanei, vălului și cel al roții atinse tandru cu mâna dreaptă, se regăsesc și în lucrarea lui Giovanni Antonio Burrini zis Gianantonio (1656–1727). Abordarea compozițională influențată de devotio moderna poate fi observată în lucrarea lui Antiveduto Grammatica (1571–1626), în care Sf. Ecaterina poartă veșminte aristocratice, iar instrumentarul de execuție constă în roată și o spadă cu două tăișuri, databilă in a doua jumătate a sec. XV. De asemenea, Sf. Ecaterina este înfățișată din profil în tabloul Sfânta Familie, copie după o lucrarea cu mai multe versiuni, pictată de Polidoro de Rienzo da Lanciano (1515–1565). Celelalte personaje sunt Fecioara Maria, Pruncul Isus, Sf. Iosif și o femeie fără atribute. Pe lângă semnificația viziunii avute de sfântă înainte de a se converti, o interpretare în sensul devotio moderna ar putea evidenția portretele donatorilor în persoana lui Iosif – pentru bărbat și a femeii care citește – pentru soția acestuia. Mai mult, în registrul superior stânga este ilustrat un râu pe al cărui mal se află un oraș fortificat, peisajul fiind mărginit de munți înalți.
Și istoricitatea Sf. Eustachius (Fig. 15) este îndoielnică, fiind plină de elemente fantastice. Tradiția îl descrie ca un general roman, convertit în urma unei viziuni avute la o vânătoare de cerbi. Ca urmare a refuzului de a jertfi idolilor, a fost martirizat de Hadrian prin ardere în interiorul unui taur din bronz, împreună cu membrii familiei sale. Lucrarea din colecția Brukenthal este o picturalizare anonimă, din sec. XVII, după o celebră gravură de Albrecht Dürer (1471–1528), datată la cca. 1501. Compoziția ilustrează evenimentul care a determinat convertirea: apariția unui cerb cu un crucifix între coarne iar Eustachius este reprezentat ca vânător în armură.
Potrivit tradiției, Sf. Vincențiu din Saragossa (Fig. 15) este considerat patronul viticultorilor, a fost originar din Osca (Huesca, Spania) și martirizat în anul 304. Potrivit lui A. Sonoc, lucrarea de mici dimensiuni, pictată de Angelo Caroselli (1585-1652), reflectă o devotio moderna, fiind mai puțin legată de iconografia consacrată a sfântului: el este reprezentat nu ca un diacon în veșminte liturgice, ci ca un tânăr blond, cu manta roșie (dalmatica roșie de martir), ținând în mâini 3 ciorchini de struguri albi, cu frunze, din ambele mâini fiind vizibile doar câte 3 degete, eventuală aluzie la Sf. Treime (a cărei dogmă a fost însă definitivată și proclamată de fapt mult mai târziu). Cu o expresie amabilă, concentrată, ușor sceptică, lipsit de aureolă, dar detașându-se de fundalul brun prin ecleraj și efecte cromatice, lucrarea poate fi comparată cu două reprezentări ale Sf. Zita din colecția muzeului; se poate presupune că tabloul a fost comandat pentru un tânăr proprietar de vii sau implicat în comerțul cu vin, al cărui nume putea fi poate chiar identic cu al sfântului, avându-l ca patron și din această perspectivă.
Martirii Evului Mediu sunt rar reprezentați în colecția de pictură europeană a Muzeului Național Brukenthal, o singură lucrare fiind certă. În realizarea unui artist anonim, Chinurile Sf. Livinus (Fig. 16) îl reprezintă pe Sf. Livinus din Ghent (cca. 580–657), episcop de Dublin (656), apoi apostolul Flandrei și Brabantului. Este o copie din sec. XVII după un tablou de Peter Paul Rubens (1633), aflat la Musées Royaux des Beaux-Arts din Bruxelles și nu o picturalizare a unei gravuri de reproducere din 1657, de Cornelis van Caukercken (1626–1680), existentă și în colecția Muzeului Național Brukenthal (nr. inv. V-31). În cursul unei predici, Sf. Livinus a fost atacat de necreștini care, înainte de a-l decapita, i-au smuls limba și au aruncat-o drept hrană unui câine. Torționarii poartă costume și piese de armament specifice mercenarilor din sec. XVI, încât și această lucrare poate fi privită ca fiind influențată de devotio moderna; este o foarte posibilă aluzie la persecuțiile religioase începute, încă de la răspândirea Reformei, în Țările de Jos, Anglia și Irlanda, atât catolicii cât și protestanții recurgând la torturarea și uciderea misionarilor.