În contextul primelor veacuri ale religiei creștine, marcate de disputele identitare în raport cu iudeii și politeismul greco-roman sau disputele cristologice, cei convertiți la creștinism păstrau amintirea unui mare număr de divinități cu atribuții specifice, adorate ca protectori ai diverselor grupuri socio-profesionale ori divinități strămoșești (dei patrii), specifice unui grup etnic, unui oraș sau unei regiuni a Imperiului.
În antichitatea greacă exista un cult al eroilor, dedicat muritorilor considerați a fi de origine divină, apropiați ai zeilor sau vrednici de respect pentru faptele săvârșite. În cultul funerar s-au manifestat tendințe de eroizare a defuncților, la un nivel superior aflându-se apoteozarea decretată a membrilor familiei imperiale. Astfel, moartea reprezenta trecerea la un statut suprauman, transformându-i pe defuncți în divinități de rang inferior; apropiații, și cei care le întrețineau cultul, așteptau, potrivit principiului do ut des (dă-mi ca să îți dau), o protecție eficientă în fața pericolelor și ajutor în aspectele vieții cotidiene.
Guvernând devoțiunea personală, acest principiu a exercitat influențe asupra vieții publice, în funcție de statutul diverselor culte și de importanța pe care le-o recunoștea statul.
În Creștinism, puterea de intercesiune a fost atribuită acelor muritori care s-au remarcat prin pietate, rigoare etică, prin curaj, compasiune, adesea prin cunoștințele lor doctrinare și capacitatea de a organiza comunități religioase dar, mai ales, prin sfințenie – emularea modelului divin, o viață exemplară, caracterizată de iubire pentru semeni, renunțarea la avantaje materiale și confort, săvârșirea minunilor și receptarea revelațiilor.
Sfinții și cultul lor au constituit acea formă a religiozității creștine care reflectă credința în puterea mijlocirii între divinitate și umanitate. Cultul rămășițelor lor pământești a avut o deosebită importanță, evidența fizică înlesnind comunicarea cu cei deveniți, după moarte, locuitori ai Paradisului, apropiați ai divinității omnisciente și atotputernice.
În tabloul Triumful Bisericii asupra păgânismului (Fig. 1) de Giacomo del Pò (1654–1726), Sf. Elena, ca personificare a Bisericii Triumfătoare, ținând în mână statuia fiului ei, împăratul Constantin I cel Mare, este prezentată deasupra trupurilor lipsite de viață ale zeilor păgâni și a luptei date între arhanghelul Mihail și Cronos – personificarea sincretistă (însă specific barocă, fără corespondent antic) a Morții și a Timpului, reflectând simbolic sfârșitul unei ere și începutul alteia noi.